THEO ZECIU SI HIGHMAN SE SPERIE GRAV LA PHASMOPHOBIA *razi de mori*

by



bai am murit de ras =)))))))
“theo10” pentru 10% discount pe footshop.ro

Follow@Theo Zeciu
https://instagram.com/theozeciu
tiktok: @theozeciu

Follow@Highman
https://instagram.com/hyghman

source

44 thoughts on “THEO ZECIU SI HIGHMAN SE SPERIE GRAV LA PHASMOPHOBIA *razi de mori*”

  21. A fost odată ca-n povești,
    A fost ca niciodată,
    Din rude mari împărătești,
    O prea frumoasă fată.

    Și era una la părinți
    Și mândră-n toate cele,
    Cum e Fecioara între sfinți
    Și luna între stele.

    Din umbra falnicelor bolți
    Ea pasul și-l îndreaptă
    Lângă fereastră, unde-n colț
    Luceafărul așteaptă.

    Privea în zare cum pe mări
    Răsare și străluce,
    Pe mișcătoarele cărări
    Corăbii negre duce.

    Îl vede azi, îl vede mâni,
    Astfel dorința-i gata;
    El iar, privind de săptămâni,
    Îi cade dragă fata.

    Cum ea pe coate-și răzima
    Visând ale ei tâmple
    De dorul lui și inima
    Și sufletu-i se împle.

    Și cât de viu s-aprinde el
    În orișicare sară,
    Spre umbra negrului castel
    Când ea o să-i apară.

    *

    Și pas cu pas pe urma ei
    Alunecă-n odaie,
    Țesând cu recile-i scântei
    O mreajă de văpaie.

    Și când în pat se-ntinde drept
    Copila să se culce,
    I-atinge mâinile pe piept,
    I-nchide geana dulce;

    Și din oglindă luminiș
    Pe trupu-i se revarsă,
    Pe ochii mari, bătând închiși
    Pe fața ei întoarsă.

    Ea îl privea cu un surâs,
    El tremura-n oglindă,
    Căci o urma adânc în vis
    De suflet să se prindă.

    Iar ea vorbind cu el în somn,
    Oftând din greu suspină
    – „O, dulce-al nopții mele domn,
    De ce nu vii tu? Vină!

    Cobori în jos, luceafăr blând (Octavian Smigelschi, 1904)

    Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă și în gând
    Și viața-mi luminează!"

    El asculta tremurător,
    Se aprindea mai tare
    Și s-arunca fulgerător,
    Se cufunda în mare;

    Și din adânc necunoscut. Un mândru tânăr crește (Mișu Teișanu, 1923)

    Și apa unde-au fost căzut
    În cercuri se rotește,
    Și din adânc necunoscut
    Un mândru tânăr crește.

    Ușor el trece ca pe prag
    Pe marginea ferestei
    Și ține-n mână un toiag
    Încununat cu trestii.

    Părea un tânăr voevod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgi se-ncheie nod
    Pe umerele goale.

    Iar umbra feței străvezii
    E albă ca de ceară –
    Un mort frumos cu ochii vii
    Ce scânteie-n afară.

    – „Din sfera mea venii cu greu
    Ca să-ți urmez chemarea,
    Iar cerul este tatăl meu
    Și mumă-mea e marea.

    Ca în cămara ta să vin,
    Să te privesc de-aproape,
    Am coborât cu-al meu senin
    Și m-am născut din ape.

    O, vin'! odorul meu nespus,
    Și lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    Colo-n palate de mărgean
    Te-oi duce veacuri multe,
    Și toată lumea-n ocean
    De tine o s-asculte."

    – „O, ești frumos, cum numa-n vis
    Un înger se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată;

    Străin la vorbă și la port,
    Lucești fără de viață,
    Căci eu sunt vie, tu ești mort,
    Și ochiul tău mă-ngheață."

    *

    Trecu o zi, trecură trei
    Și iarăși, noaptea, vine
    Luceafărul deasupra ei
    Cu razele-i senine.

    Ea trebui de el în somn
    Aminte să-și aducă
    Și dor de-al valurilor domn
    De inim-o apucă

    – „Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă și în gând
    Și viața-mi luminează!"

    Cum el din cer o auzi,
    Se stinse cu durere,
    Iar ceru-ncepe a roti
    În locul unde piere;

    În aer rumene văpăi
    Se-ntind pe lumea-ntreagă,
    Și din a chaosului văi
    Un mândru chip se-ncheagă;

    Pe negre vițele-i de păr
    Coroana-i arde pare,
    Venea plutind în adevăr
    Scăldat în foc de soare.

    Din negru giulgi se desfășor
    Marmoreele brațe,
    El vine trist și gânditor
    Și palid e la față;

    Dar ochii mari și minunați
    Lucesc adânc himeric,
    Ca două patimi fără saț
    Și pline de-ntuneric.

    – „Din sfera mea venii cu greu
    Ca să te-ascult ș-acuma,
    Și soarele e tatăl meu,
    Iar noaptea-mi este muma;

    O, vin', odorul meu nespus,
    Și lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    O, vin', în părul tău bălai
    S-anin cununi de stele,
    Pe-a mele ceruri să răsai
    Mai mândră decât ele."

    – „O, ești frumos cum numa-n vis
    Un demon se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată!

    Mă dor de crudul tău amor
    A pieptului meu coarde,
    Și ochii mari și grei mă dor,
    Privirea ta mă arde."

    – „Dar cum ai vrea să mă cobor?
    Au nu-nțelegi tu oare,
    Cum că eu sunt nemuritor,
    Și tu ești muritoare?"

    – „Nu caut vorbe pe ales,
    Nici știu cum aș începe –
    Deși vorbești pe înțeles,
    Eu nu te pot pricepe;

    Dar dacă vrei cu crezământ
    Să te-ndrăgesc pe tine,
    Tu te coboară pe pământ,
    Fii muritor ca mine."

    – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să știi asemenea
    Cât te iubesc de tare;

    Da, mă voi naște din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sunt legat,
    Ci voi să mă dezlege."

    Și se tot duce… S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile.

    *

    În vremea asta Cătălin,
    Viclean copil de casă,
    Ce împle cupele cu vin
    Mesenilor la masă,

    Un paj ce poartă pas cu pas
    A-mpărătesii rochii,
    Băiat din flori și de pripas,
    Dar îndrăzneț cu ochii,

    Cu obrăjei ca doi bujori
    De rumeni, bată-i vina,
    Se furișează pânditor
    Privind la Cătălina.

    Dar ce frumoasă se făcu
    Și mândră, arz-o focul;
    Ei Cătălin, acu-i acu
    Ca să-ți încerci norocul.

    Și-n treacăt o cuprinse lin
    Într-un ungher degrabă.
    – „Da' ce vrei, mări Cătălin?
    Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

    – „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
    Pe gânduri totdeuna,
    Să râzi mai bine și să-mi dai
    O gură, numai una."

    – „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
    Dă-mi pace, fugi departe –
    O, de luceafărul din cer
    M-a prins un dor de moarte."

    – „Dacă nu știi, ți-aș arăta
    Din bob în bob amorul,
    Ci numai nu te mânia,
    Ci stai cu binișorul.

    Cum vânătoru-ntinde-n crâng
    La păsărele lațul,
    Când ți-oi întinde brațul stâng
    Să mă cuprinzi cu brațul;

    Și ochii tăi nemișcători
    Sub ochii mei rămâie…
    De te înalț de subțiori
    Te-nalță din călcâie;

    Când fața mea se pleacă-n jos,
    În sus rămâi cu fața,
    Să ne privim nesățios
    Și dulce toată viața;

    Și ca să-ți fie pe deplin
    Iubirea cunoscută,
    Când sărutându-te mă-nclin,
    Tu iarăși mă sărută."

    Ea-l asculta pe copilaș
    Uimită și distrasă,
    Și rușinos și drăgălaș,
    Mai nu vrea, mai se lasă.

    Și-i zise-ncet: – "Încă de mic
    Te cunoșteam pe tine,
    Și guraliv și de nimic,
    Te-ai potrivi cu mine…

    Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniștea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătății mării;

    Și tainic genele le plec,
    Căci mi le împle plânsul
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    Lucește c-un amor nespus
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalță tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte…
    În veci îl voi iubi și-n veci
    Va rămânea departe…

    De-aceea zilele îmi sunt
    Pustii ca niște stepe,
    Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
    Ce nu-l mai pot pricepe."

    – „Tu ești copilă, asta e…
    Hai ș-om fugi în lume,
    Doar ni s-or pierde urmele
    Și nu ne-or ști de nume,

    Căci amândoi vom fi cuminți,
    Vom fi voioși și teferi,
    Vei pierde dorul de părinți
    Și visul de luceferi."

    *

    Porni luceafărul. Creșteau
    În cer a lui aripe,
    Și căi de mii de ani treceau
    În tot atâtea clipe.

    Un cer de stele dedesubt,
    Deasupra-i cer de stele –
    Părea un fulger nentrerupt
    Rătăcitor prin ele.

    Și din a chaosului văi,
    Jur împrejur de sine,
    Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
    Cum izvorau lumine;

    Cum izvorând îl înconjor
    Ca niște mări, de-a-notul…
    El zboară, gând purtat de dor,
    Pân' piere totul, totul;

    Căci unde-ajunge nu-i hotar,
    Nici ochi spre a cunoaște,
    Și vremea-ncearcă în zadar
    Din goluri a se naște.

    Nu e nimic și totuși e
    O sete care-l soarbe,
    E un adânc asemene
    Uitării celei oarbe.

    – „De greul negrei vecinicii,
    Părinte, mă dezleagă
    Și lăudat pe veci să fii
    Pe-a lumii scară-ntreagă;

    O, cere-mi, Doamne, orice preț,
    Dar dă-mi o altă soarte,
    Căci tu izvor ești de vieți
    Și dătător de moarte;

    Reia-mi al nemuririi nimb
    Și focul din privire,
    Și pentru toate dă-mi în schimb
    O oră de iubire…

    Din chaos, Doamne,-am apărut
    Și m-aș întoarce-n chaos…
    Și din repaos m-am născut.
    Mi-e sete de repaos."

    – „Hyperion, ce din genuni
    Răsai c-o-ntreagă lume,
    Nu cere semne și minuni
    Care n-au chip și nume;

    Tu vrei un om să te socoți,
    Cu ei să te asameni?
    Dar piară oamenii cu toți,
    S-ar naște iarăși oameni.

    Ei numai doar durează-n vânt
    Deșerte idealuri –
    Când valuri află un mormânt,
    Răsar în urmă valuri;

    Ei doar au stele cu noroc
    Și prigoniri de soarte,
    Noi nu avem nici timp, nici loc,
    Și nu cunoaștem moarte.

    Din sânul vecinicului ieri
    Trăiește azi ce moare,
    Un soare de s-ar stinge-n cer
    S-aprinde iarăși soare;

    Părând pe veci a răsări,
    Din urmă moartea-l paște,
    Căci toți se nasc spre a muri
    Și mor spre a se naște.

    Iar tu, Hyperion, rămâi
    Oriunde ai apune…
    Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
    Să-ți dau înțelepciune?

    Vrei să dau glas acelei guri,
    Ca dup-a ei cântare
    Să se ia munții cu păduri
    Și insulele-n mare?

    Luceafărul (Lascăr Vorel, 1904)

    Vrei poate-n faptă să arăți
    Dreptate și tărie?
    Ți-aș da pământul în bucăți
    Să-l faci împărăție.

    Îți dau catarg lângă catarg,
    Oștiri spre a străbate
    Pământu-n lung și marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate…

    Și pentru cine vrei să mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Și vezi ce te așteaptă."

    *

    În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Și, ca și-n ziua cea de ieri,
    Lumina și-o revarsă.

    Reply

Leave a Comment